Ajutăm anual peste 2000 de copii și pe familiile lor. Vezi cum facem asta
We help over 2000 children and their families annually. See how we do it

Poveste de Familie

DUMNEZEU CLIPEŞTE! Şi când o face, se (mai) întâmplă astfel de lucruri.

“Nu există obstacol pe care să nu-l poţi depăşi. Nu există problemă fără soluție.

Sunt două dintre axiomele ce mi-au ghidat viața, iar ambele şi-au demonstrat mereu valabilitatea. Până într-o zi când soluţiile s-au dovedit provizorii, iar realitatea a lovit unde doare cel mai profund.
Dar, dacă e să spunem o poveste, să începem cu un „A fost odată ca niciodată… fericirea unei sarcini”, cu dragostea la puterea a treia… două fetițe şi un băiețel. Cei mai doriți. Cei mai iubiți.

Cei trei A îşi încep drumul în viață prematur, la 30 de săptămâni, prin cezariană. Băiețelul, de 1.450 grame, s-a născut ultimul, de parcă ştia ce-l aşteaptă și ar mai fi stat în burtică. Cea mijlocie avea 1.200 grame, iar prima născută un ghem de 900 grame (motivul cezarienei) dădea lecție după lecție cadrelor medicale şi nu manifesta nicio urmă de ,,restricție de creştere”, respira prima fără ajutor şi recupera uimitor.

Cu o voință enormă, acest pui de om de 900 de grame a reușit la 2 ani și un pic să obțină mersul independent, chiar dacă a fost diagnosticată cu hemoragie intraventriculară și ulterior hemipareza stângă.

Băiețelul părea că depăşise cu bine toate complicațiile, erau speranțe că va fi totul bine şi pentru el. Sau, cel puțin, aşa ne setasem noi sufletele de părinți, căci nu poți integra o altfel de realitate pentru copilul tău.

La aproximativ 10 luni, la băiețel am observat nişte ,,tresăriri” suspecte. Plângea mult prea mult, şi în fața acestor lacrimi, ceea ce mă ținea pe linia de plutire era faptul că tot chinul şi suferința vor avea un final fericit. Pentru că suntem într-o poveste, nu? Trebuia să fie aşa. N-avea cum altfel. 

Între timp ,,tresăririle” se îndeseau. Ni se spusese că nu sunt relevante, dar băiețelul avea un an, capul nu şi-l ținea cum trebuie, reuşea doar să se rostogolească. Asa ca am făcut un EEG în urma căruia ni s-a confirmat prezența epilepsiei, diagnosticul fiind de Sindrom West, paralizie cerebrală spastică…

Ne-am dat seama ca trebuie să facem și mai mult, așa am aflat de Centrul Maria Beatrice din Alba Iulia, iar aici, chiar după prima sesiune, s-au observat îmbunătățiri: de la poziția capului, a corpului, la faptul că a început să se rostogolească succesiv. Băiețelul face progrese pe partea motrică, dar şi pe cea cognitivă (facem terapii cu amândoi copilaşii acum la centru).

 Aş adăuga ce am observat eu la Centrul Maria Beatrice: o mână de oameni care îi privesc pe aceşti copii prin ochii părinților lor ca pe niște copii absolut normali și le mulțumesc în mod deosebit terapeuților Sorin Neamțu, Andrei Copîndean, Bianca Ignat, Andreea Cistelecan, Ionuț Barb, Alina Petaca, Robert Uleșan, Anamaria Tiuc, dr. Diana Stoia-Dudaș. Da, sunt mamă de copil ATIPIC/SPECIAL sau ce denumire mai există, dar în ochii mei, el este pur şi simplu COPIL. Şi aşa este şi pentru cei de aici. Şi aşa ar trebui să fie pentru toată lumea. Terapeuții le vorbesc firesc, îi ajută, îi sprijină, îi îndrumă, le oferă instrumente să reuşească şi motive să meargă mai departe. Şi o fac pentru că aşa sunt ei ca oameni: buni şi blânzi. Pentru că au transformat empatia în mâini care ajută şi pentru că, la rândul lor, cred în ceea ce doi oameni, familia Iulia și Sebastian Onac, au reuşit să creeze: un loc al speranței.

Cât despre noi, ne-am mutat cu toții pentru o perioadă din București la Alba Iulia, pentru tot binele care ni se întâmplă aici!

În toată această perioadă în care m-am uitat în ochii copilului meu ca să înțeleg DE CE trebuie să treacă prin toate astea şi am încercat să primesc un răspuns divin, am întâlnit replica, nu-mi aparține, o împrumut doar, care spune aşa: DUMNEZEU CLIPEŞTE! 

Şi când o face, se (mai) întâmplă astfel de lucruri.